Cuşca

Am ajuns să dăm aproape peste tot prin casă cu spray antiros: canapeaua şi fotoliile la colţuri, picioarele la scaun, antena de la router, tocul de la uşa de la baie, plinta din holul de la baie şi cred că mai erau căteva locuri. Deja nu mai suportam mirosul! Am pornit în căutarea unei soluţii pe termen lung, totuşi când îţi miroase a usturoi concentrat în casă, zi de zi, parcă se împute şi mobila şi pereţii. E inutil să salvez mobila de ros dacă o arunc pentru că pute a usturoi! Aşa am ajuns să aflu de cuşcă! Foarte multă lume o recomandă pentru a lăsa căţelul acolo cât e singur. Mobila e în siguranţă, căţelul e în siguranţă (pericolul cel mare fiind cablurile - a meu nu avea acces la cabluri). Cuşca trebuie să fie destul de mare ca să aibă loc să se întindă, îi laşi ceva de ros gen os de piele presată şi apă. Alt avantaj era că puiul se învaţă să îşi facă nevoile numai acolo unde îl duci nu unde îi vine. Am fost convinsă că asta e soluţia pentru mine! Am socotit o dată, de două ori cât de mare trebuie să fie şi am dat comandă! Între timp am urmărit tot felul de filmuleţe despre cum să înveţi puiul să stea în cuşcă. Când a sosit pachetul mă aşteptam la o reacţie negativă de la Oscar dar m-am înşelat! I-a plăcut în cuşcă, mai ales că i-am pus un prosop pufos acolo, tot acolo primea şi recompense. Singura problemă: închisul uşii! Cum închideai uşa la cuşcă, cum începea să plângă! La început mai încet apoi din ce în ce mai tare! Eu vroiam să îl învăţ să stea acolo aşa că tot insistam: îl lăsam să plângă şi într-un moment de linişte îi deschideam uşa şi îl recompensam. Începeam să am rezultate dar ca să cresc timpul de stat acolo trebuia să insist mai mult! Cu vecinii am avut probleme de când ne-am mutat. Însă de când e căţelul parcă au luat-o şi mai tare razna! Ca să evităm un scandal monstruos, care sigur ar fi ajuns la ştirile de la ora 5, am renunţat la idee. Ne-am mulţumit cu faptul că acolo se duce să doarmă şi consideră că e locul lui unde e protejat.

Pauză

   De când avem căţel, zi de zi mergem acasă, pe la ora prânzului, să vedem ce a mai făcut, să strângem pipi şi/sau caca. Oscar a început să agațe și eu îi spun Oscar-capsatorul!  Mă amuză teribil determinarea lui de a prinde tot ce mișcă. În continuare un filmuleţ cu Oscar mic, într-una din pauze.

Vedem ce faci?

   În câteva zile ne-am convins de eficienţa spray-ului antiros şi de faptul că alte piese de mobilier nu îl tentau. Soţul venise cu ideea de a-l urmări cât suntem la servici: cumpărase webcam şi îl vedeam în timp real. Ca să cuprindă cât mai mult din cameră, a aşezat webcam-ul pe spătarul unui scaun într-un colţ al camerei. Toate bune şi frumoase, din când în când vedeam ce mai face. Mare parte din timp dormea lângă uşă şi cam pe când trebuia să venim acasă începea să işi găsească ocupaţie cu tot felul de lucruri: haine (lăsate neglijent de mine pe fotoliu), sulul de hârtie igienică etc. În timp am strâns toate lucrurile la care ajungea el. Într-o zi am observat că s-a zgâlţâit un pic camera şi căţelul nu se vedea. Am presupus că a dat Oscar peste scaun un pic. Acasă am constatat cu stupoare că piticul a ros piciorele de la scaun! Am început să stropim şi picioarele de la scaun!
În altă zi piticul a stat în holul de la baie mai mult decât în mod normal. Acolo nu îl vedeam ce face. După program, ajunşi acasă, am văzut ce ocupaţie a avut Oscărică toată ziua: plinta de la parchet. A ros şi a tras de ea fără să îl deranjeze careva. Am stropit şi aici!

... rodeam şi eu un pic cutia ...

   Deja ne obişnuisem cu mirosul de usturoi, devenise o rutină să dăm cu spray, aproape peste tot, înainte de a pleca de acasă. Tot ce puteam face era să sperăm că o să îi treacă repede nebuneala cu rosul.

Pozne

   Într-o zi am plecat la cumpărături amândoi şi Oscar a rămas singur. Având deja experienţă stând singur acasă cât noi eram la servici nu ne-am făcut griji că va distruge ceva. Uşa la baie era deschisă pentru că acolo mergea Oscar pentru nevoi, i-am lăsat jucării şi câteva bobiţe de mâncare împrăştiate prin cameră ca să nu vină imediat la uşă după noi. Nu am lipsit extraordinar de mult, undeva la o oră, o oră şi jumătate... La întorcere am avut surpriza să găsim garnitura de la uşa de la baie scoasă, aprope toată, şi făcută bucăţi mici mici. Coşul de rufe din baie a ajuns în mijlocul sufrageriei. Golanul meu a tras de hainele din coş prin găurile de aerisire, a scos mai multe şosete şi chiloţi, şi când a prins o haină mai mare a tras tot coşul până a ajuns în sufragerie. Absolut toate lucrurile scoase din coş erau molfăite.
   În prima secundă ne-am isterizat, în secunda doi ne-am îngrijorat că poate a mâncat bucăţi din garnitură, sau poate vre-o şosetă ... ca mai apoi să ne amuzăm teribil de cum arăta sufrageria noastră! Îmi pare rău că nu m-am gândit să fac o poză... L-am urmărit o zi să vedem dacă face vre-o şosetă sau altceva, dar căţelul meu se limitase la a rupe şi molfăi, nu a mâncat nimic din ce nu trebuia, din fericire!

Şi a început să roadă

Oscar a început uşor să încerce (cu dinţii bineînţeles) mobila din cameră. Era momentul perfect să îi demonstrez soţului că sunt stăpână pe situaţie şi nimic din casă nu va fi distrus! Mă tot jucam cu Oscar cu o sfoară care părea să îi placă mult să o roadă şi îl certam mereu când îl tenta fotoliul sau canapeaua.

jucăria preferată

  Citisem pe ici pe colo că, dacă au jucării de ros, căţeii nu se apucă de stricat mobila. Oscar a ţinut să îmi demonstreze contrariul şi, indiferent de jucăriile pe care le avea, el "gusta" din colţul de la fotoliu. Fotoliul cu pricina nu avea nici măcar 1 an de când l-am luat. Dacă eram cu el în cameră şi toată atenţia era îndreptată spre el nu era nici o problemă, cum plecam sau nu ne uitam la el cum băga colţii în fotoliu! Panicată că în două zile deja erau urme pe colţul fotoliului am căutat soluţii pentru a proteja mobila.
  Am citit pe un forum despre un caz similar şi stăpânii căţelului au făcut un ceai mai concentrat din pelin şi piper cu care au stropit mobila şi spuneau că al lor căţel nu a mai ros. Am încercat şi noi, ceai de pelin şi piper, dar câinele nostru atomic era plăcut impresionat de ceai şi îl consuma cu mare pofta! Acum nu mai rodea fotoliul ci îl lingea! Căutând în continuare am aflat că de fapt ar fi toxic pentru câini piperul şi pelinul, mai ales la concentraţia la care făceam noi ceaiul. Am renunţat la ceai. Am mers  la petshop şi am găsit spray repelent şi am început să dau pe la colţuri. Nu pot să spun că îmi plăcea mirosul dar ţinea căţelul departe de mobilă şi pe mine departe de "Ţi-am spus că o să rodă şi o să strice! Ţi-am spus eu!". Soluţia asta a ţinut căteva zile că al meu căţel s-a obişnuit cu mirosul, numai primele minute era un pic deranjat că apoi se punea pe treabă. Ne-am întors la petshop şi am revenit cu spray antiros! Ăsta mirosea şi mai rău, usturoi concentrat, dar se pare că avea şi gust rău că în momentul în care a pus botul a început să scuipe şi nu s-a mai apropiat!
   Victorie pentru mine!

Primul hop

 Să fi trecut vre-o două săptămâni de când avem căţel... Între timp am găsit şi un nume pentru el, după căutări intense a răspuns bine la Oscar şi aşa i-a rămas numele.

Oscar somnoros

Într-o seară am observat că nu mai are acelaşi chef de joacă dar nu am dat o importanţă deosebită. Dimineaţa următoare căţelul meu zăcea pe păturica lui, nu vroia să se ridice, nici macar din coadă nu dădea, abia ţinea ochii deschişi şi pe păturică erau urme de vomă. L-am luat imedit în braţe şi am mers repede la veterinar care i-a făcut un test rapid să vadă dacă are parvoviroză sau nu. Din păcate răspunsul nu a fost cel aşteptat: avea parvoviroză şi şansele de supravieţuire nu erau prea mari. Ni s-a recomandat să îi dăm orez fiert cu carne, ceai de mentă (să îi dăm forţat dacă nu vrea), a făcut câteva injecţii şi trebuia să revenim în fiecare zi pentru încă o injecţie. Ne-am întors acasă dărâmaţi psihic, abia ne obişnuisem cu el şi gândul de a-l pierde era insuportablil. 

 L-am îngrijit cât am putut de bine, medicul veterinar l-a văzut în fiecare zi timp de câteva zile şi a scăpat de această boală teribila. Cum s-a îmbolnăvit? Probabil virusul a fost purtat pe haine şi/sau încălţăminte şi el a fost vulnerabil fiind în perioada în care imunitatea primită de la mamă a scăzut şi vaccinul încă nu şi-a făcut efectul.

Puiul nostru şi-a revenit complet într-o săptămână; avea iar chef de joacă şi pozne, escalada cântarul şi plimba jucăriile prin toată camera. După acest hop a rămas cu sensibilitate la stomac, pentru care medicul a recomandat doar mâncare specială, şi o ciupercă pe blăniţă, pe care o tratăm cu un şampon special. În rest e din nou căţelul meu poznaş şi plin de energie!

Un nou început

   De ceva timp mă tot frământa un gând: vreau căţel! După lungi dezbateri purtate în mintea mea ajung la concluzia că sunt pregătită pentru tot ce implică să am câine. Acum mai trebuia să îl conving şi pe soţul meu. După lungi şi lungi, teribil de lungi dezbateri, aproape de sărbătorile de iarnă, ne-am hotărât: luăm câine! Dar de care? Pentru mine nu conta ce rasă e numai să fie de talie mică sau medie. Soţul meu vroia un câine de talie mare! Căutând despre diferite rase de câini mici şi mari am descoperit şi rasa beagle. Ne-am îndrăgostit iremediabil de moacele simpatice ale puilor de beagle!

   Aproape o lună ne-am pregătit pentru sosirea căţelului: am strâns covorul din sufragerie, am luat castroane pentru apă şi mâncare, păturică, mâncare, jucării etc. Aşa am ajuns ca în luna ianuarie a anului 2011 să avem acasă un pui mititel de beagle. Primul meu căţel!

Înainte să ajungă la noi

Ajuns acasa

   Era aşa micuţ încât ne era un pic frică să nu cumva să îl rănim, frumos foc şi curios pe măsură!